Sorescu

Am fost zilele acestea la Craiova, acolo unde cativa oameni de bine, in frunte cu primarul orasului, l-au sarbatorit pe Marin Sorescu care, de ar fi trait, ar fi implinit 72 de ani. Fac acest lucru de multi ani si, in genere, il fac bine: ii invita pe prietenii marelui scriitor, dau premii, organizeaza spectacole cu piesele dramaturgului, initiaza dezbateri si recitaluri de poezie, in fine, vizite la casa din Bulzesti.
Anul acesta, craiovenii au avut un invitat de onoare, pe Serge Fauchereau, un reputat critic literar si critic de arta, prieten cu Sorescu si comentator al operei sale. El este autorul a peste 40 de carti, dintre care una ii e dedicata lui Brancusi. Il admira pe artistul pornit din Hobita Gorjului si scrie negru pe alb ca-l considera cel mai mare sculptor al secolului XX. El a repetat aceasta judecata de valoare in conferinta pe care a tinut-o recent la Muzeul de Arta din Craiova, acolo unde se afla cateva piese esentiale ale sculptorului roman, intre ele si un memorabil "Sarut".
Dar sA revin la Marin Sorescu si la statutul lui actual in literatura romana. Dupa aproape doua decenii de contestari absurde, injurii, negatiuni morale si estetice, lucrurile incep sa revina la normal in critica romaneasca. Faptul cel mai important (important si pozitiv) ce i s-a intamplat in ultimul timp lui Sorescu este, cred, publicarea integrala a operei sale in seria "Opere fundamentale" (la Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta), sub ingrijirea devotatei si priceputei Mihaela Constantinescu-Podogea. De curand a aparut volumul ultim (al VII-lea) care insumeaza traducerile facute de autorul ciclului "La Lilieci". Putini stiu, azi, ca Sorescu a tradus enorm din mai multe literaturi si ca traducerile sale, puse laolalta, insumeaza cam 1650 de pagini. A tradus din Boris Pasternak, Vasko Popa (aproape integral), din Borges si Octavio Paz, din poetii nordici si din Eugenio Montale, a scris, in fine, un "Tratat de inspiratie" pe care, pentru a-l face mai credibil, l-a ilustrat cu numeroase transpuneri in romaneste... Unele sunt si azi puncte de reper (ma gandesc la poemele lui Pasternak si Vasko Popa), altele au un caracter demonstrativ. Sorescu voia sa aduca acasa (in limba romana) poezia ce se face in lume si sa ofere astfel tinerilor confrati cateva modele lirice. A reusit, asa cum a reusit in mai toate proiectele sale lirice si dramatice.
Ce n-a reuSit, din pacate, este sa invinga moartea care, pur si simplu, s-a napustit cu o imensa brutalitate pentru omul acesta tacut, discret, croit sa traiasca o suta de ani, nu doar 60. Privesc portretele sale in "Dictionarul General al Literaturii Romane" (volumul VI, literele S-T) care tocmai a aparut. Una il arata tanar de tot, cu parul valvoi si fata asimetrica. Alta, din epoca maturitatii, il infatiseaza cu trupul implinit si fata surprinzator de bine armonizata, devastata de o bogata mustata pandureasca. E inconjurat de un grup de scriitori care par, toti, foarte veseli si multumiti, zambesc larg si cu inteles cuiva (probabil fotografului) care nu se vede. Marin Sorescu are o figura senina si mustata lui de pandur stramutat in lumea literelor s-a desfacut in doua suvoaie ce-i cad, estetic, pe barbia proeminenta. Alta, cam din aceeasi epoca, il infatiseaza cu un coleg de generatie, critic literar, care se intampla sa fie chiar cel care scrie, azi, acest articol. Ii facusem, probabil, o vizita, pe strada Grigore Alexandrescu, acolo unde se mutase de multa vreme. Stam pe o lavita taraneasca si intre noi, se afla o panza cu chipul poetului, desenat de el sau de altcineva, nu-mi dau seama. Portretul seamana uluitor de mult cu prototipul ce priveste cu o suspecta seriozitate intr-o directie necunoscuta. Observ de-abia acum, cand ma uit la aceasta fotografie de cateva bune decenii, ca ea ilustreaza procedeul "mise en abyme", descoperit de pictorii vechi si transpus in literatura la inceputul secolului XX de Gide. Privirea cade nu pe chipurile celor doi ipochimeni, ci pe portretul fixat in tabloul din spatele lor. Morala fabulei este ca imitam arta fara sa stim.